vineri, 18 septembrie 2009

"Politica statului privind sapaturile arheologice este gresita"

Ca unul care ati participat la foarte multe editii ale sesiunii stiintifice anuale "Pontica", una dintre putinele reuniuni nationale din domeniu organizate de Muzeul de Istorie Nationala si Arheologie Constanta, ce considerati ca a adus, in plus, editia 2002 recent incheiata si ce anume nu s-a spus cu destula tarie, nici acum? - Cercetarea arheologica a fost sustinuta intotdeauna de stat. Nu se poate contesta. Inainte de '89, in proportie de suta la suta, acum, in proportii mai mici, dar, oricum, substantiale. Din pacate, dirijarea banilor spre cercetarile arheologice se face complet neeconomic! In fiecare an - cu bani mai multi sau mai putini, functie de cum reusesti sa atragi fondurile necesare si de importanta santierului - noi facem sapaturi arheologice. Lipseste insa preocuparea de a finaliza aceste cercetari, de a le publica. Cercetatorul, fireste, ar dori sa-si vada tiparite aceste lucrari. Dar cum? In Occident, o sapatura arheologica e finantata pe un anumit proiect, care include, obligatoriu, si elaborarea unei lucrari stiintifice, a unei monografii. Nu mi se pare normal ca un arheolog sa sape an de an, toata viata, dar sa nu mai ajunga sa-si publice vreodata rezultatul cercetarilor! Eu insumi sunt in aceasta situatie: am depozite intregi de obiecte, pe care nu apuc sa le prelucrez. Corect ar fi ca fondurile sa fie alocate pe proiecte finalizate printr-o lucrare publicata! Politica privind sapaturile arheologice este gresita! - Exista peste 200 santiere arheologice deschise, ceea ce inseamna ca bani pentru restaurare exista?! - Pentru bugetul Romaniei, a finanta, prin Ministerul Culturii, peste 200 de santiere - permanent sau temporar, lucrarile, de regula, durand ani de zile - mi se pare o risipa, atata vreme cat nu se urmareste finalizarea cercetarii si printr-o lucrare stiintifica. Numai asa informatia poate circula, lumea afla de importanta respectivului monument readus in circuit muzeal si, de ce nu turistic. Si, probabil, si autoritatile locale ar avea un alt respect pentru cercetare si patrimoniu. Speram de aceea ca noua politica anuntata in acest sens de Ministerul Culturii, de a reduce numarul de santiere finantate, pentru a aloca bani doar acolo unde chiar se face o treaba temeinica, sa nu se rezume doar la declaratii... Toti arheologii sapa, fac ceva. Dar foarte multi neglijeaza evidenta obiectelor descoperite, publicarea etc. Sunt, de aceea, descoperiri uitate prin depozite de zeci de ani, arheologii aceia au murit fara a-si vedea vreodata lucrarile editate. In fine, poate a venit vremea - ca peste tot in lumea civilizata - ca cercetarea sa fie ajutata si de sponsori privati. Autoritatile locale sunt sarace, intelegem, dar trebuie sa invete sa atraga aceste fonduri. Putine tari au atatea monumente, cetati, care, puse in valoare, ar aduce bunastarea comunitatilor locale, prin turismul cultural. Pe de alta parte, cred ca si noi, arheologii, avem o mare vina: nu ne implicam in a ne face pana la urma o datorie elementara fata de cei ce finanteaza sapaturile si fata de publicul platitor de taxe si impozite. Nu reusim si nici nu incercam macar sa facem descoperirile noastre accesibile marelui public. Nicaieri in lume un academician, un cercetator, nu se simte jignit daca scrie o carte de popularizare, pe intelesul tuturor. In acelasi timp - sa recunoastem, in sfarsit - in vitrinele muzeelor noastre sunt mult prea multe obiecte de foarte mica valoare. Lumea s-a saturat sa vada oale. Vrea lucruri frumoase. Ar trebui facute expozitii temporare - de o luna, doua - bine popularizate, cu pliante, ghiduri etc. Fiindca, azi, lumea nu mai vine in muzee pentru propaganda. Vrea sa-si bucure ochii, sa descopere ceva nestiut. Nestiutul. Aici intervine, sau ar trebui sa intervina, rolul creativ al muzeografilor. E nevoie, asadar, si de un nou mod de gandire, de o alta educatie a muzeografilor nostri.