Sindromul Stockholm

Zilele ce s-au scurs după atacurile furibunde lansate de preşedintele Voronin şi guvernul Tarlev împotriva Bucureştiului au arătat că puterea de la Chişinău a dezlănţuit un mic război rece contra României.

În spatele lui se ascund, desigur, destule interese de moment. Comuniştii, pesemne, şi-au făcut nişte calcule. Totuşi, înainte de a avea explicaţii politice, ultima lor ieşire antiromânească are motivaţii psihologice.
Presa internaţională relata câtva timp
în urmă că adolescenta austriacă Natasha Kampush, care a fost găsită vie după opt ani de la dispariţia ei, suferă de sindromul Stockholm. S-a constatat că, deşi a fost silită să trăiască închisă în subsolul unei case din orăşelul Strasshof, fata s-a ataşat de răpitorul ei. Oricât ar părea de ciudat, dar şi cel care a sechestrat-o a devenit într-un fel dependent de victima sa. El simţea nevoia de a avea la îndemână o fiinţă pe care s-o poată stăpâni ca pe o sclavă. În momentul în care a aflat că fata a evadat, Wolfgang Priclopil, individul care o răpise, s-a sinucis.
Voronin şi ortacii săi se află în situaţia maniacului austriac. Prin minciuni sfruntate şi promisiuni ieftine, comuniştii au creat o alianţă artificială între un regim antinaţional şi o parte considerabilă a populaţiei care, din inconştienţă sau din dorinţa de a supravieţui, s-a ataşat de propriul ei călău.
Acum, însă, când sute de mii de cetăţeni ai Republicii Moldova sunt tot mai mult atraşi de UE şi, în speţă, de România, starea de şoc numită sindromul Stockholm, care le provoacă oamenilor un sentiment de simpatie faţă de torţionarul lor, e pe cale să se risipească. Anume această posibilitate îl sperie pe Vladimir Voronin mai abitir ca pe răpitorul din Strasshof. Tocmai de aceea, isterizat şi orbit de frică, el s-a stropşit la autorităţile de la Bucureşti, declanşând un adevărat dezmăţ românofob în Basarabia.
De altfel, însuşi preşedintele comunist pare să fie acaparat de sindromul Stockholm. E şi el îndrăgostit de stăpânul său, Vladimir Putin, adică de cel care l-a privat de tot ce îi este mai drag pe lume. Liderul de la Kremlin, politiceşte vorbind, l-a sechestrat pe omologul său de la Chişinău, făcându-l ostaticul politicii sale externe. Deşi preşedintele rus l-a preferat pe Smirnov, dându-i acestuia Transnistria, Voronin se zbate acum din răsputeri să fie pe placul Moscovei pentru a supravieţui şi a-şi asigura o bătrâneţe liniştită.
Se vede de la o poştă că liderul comunist o caută cu lumânarea, de parcă aşteaptă să-l mardească cineva. Cu toate că nu şi-a scos pantoful din picior pentru a lovi cu el în tribună, ca Nikita Hruşchiov, efectul ieşirii sale năstruşnice a fost pe cât de jenant, pe atât de năucitor. Dacă şi-a propus să zăpăcească lumea, obligând-o să urmărească uluită cum un cogeamite şef de stat îşi sparge oalele politice de propriul său cap pentru a vedea cum zboară ţăndările prin aer, el şi-a atins, neîndoios, scopul.

E puţin probabil, totuşi, ca Voronin să se dea în spectacol de capul lui. Nişte coincidenţe simptomatice mă împiedică să cred că el singur se bagă în bucluc. Lui i-a venit bâzdâcul să lovească în România de îndată ce s-a întâlnit, la Chişinău, cu Iuri Zubakov, adjunctul secretarului Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse. Ceva mai înainte, Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei de la Moscova, s-a arătat nemulţumit de faptul că Bucureştiul acordă moldovenilor cetăţenie română. Toate aceste lucruri nu au cum fi întâmplătoare.
Kremlinul speră, bineînţeles, să pescuiască profituri politice pentru Transnistria în apele tulburi ale raporturilor moldo-române. Numai că Voronin riscă cel mai mult să se înece în ele. Preşedintele comunist e pionul pe care ruşii, pentru a trage de timp, îl sacrifică fără nicio părere de rău. Oricât s-ar împotrivi el, Basarabia se întoarce în fieful ei natural
, pentru că, după cum scrie în „Evenimentul Zilei” editorialistul Florian Bichir, modelul reîntregirii Germaniei devine pe zi ce trece tot mai clar şi mai uşor de pus în aplicare: România a intrat în Uniunea Europeană şi viitorul ei sună bine, în timp ce Republica Moldova se zbate într-o sărăcie lucie.
În ceea ce îl priveşte pe Voronin, stăpânul său de la Est, în bătălia lui pentru Transnistria, i-a rezervat, se pare, rolul de kamikaze. Iar Moscova, precum bine se ştie, nu crede în lacrimi. Chit că ele se preling pe obrajii unor nostalgici suferinzi de sindromul Stockholm.